Negru - Articole, text, grafica si nu numai

As vrea sa pot pleca departe.. Departe de oameni, departe de viata, departe de tot..
Ma doare tot ceea ce se întampla în jurul meu. Simt cum înnebunesc... încet, foarte încet... dureros de dulce! Suprem sentiment! Nici nu vad cum s-ar putea sa fie altfel. Eu nu sunt de aici. Ma întreb oare cu ce am gresit, pentru ce am fost trimisa aici? Si apoi, îmi dau singura raspunsul: "pentru purificare, pentru întarire, pentru a învata ca imposibilul este posibil. Pentru ca nimic nu poate fi altfel decât este acum!". Si apoi ma gândesc: un om foarte întelept a spus cândva ca "adevaratii sfinti trec mai întâi prin Iad" - nici nu ar putea sa fie altfel! Dar eu nu am nici o treaba cu sfintii.. Eu sunt un simplu om.. Si totusi.. de ce am ajuns aici? De ce nu? - ironic, pur ironic! - Iadul nu este acelasi pentru toti.. Nu, nu - eu am propriul meu Iad, eu i-am dat viata si tot eu trebuie sa învat sa-l iubesc, sa-l redefinesc si sa-l transform - sa ma închid în el, si sa-l închid în mine.. Si apoi sa renasc (daca mai pot) prin Iubire.
Este atat de usor sa te pierzi, sa renunti.. Lumea te cheama, asemeni unui cantec de sirena, ea te va chema în veci si te va izbi - de fiecare data mai tare, mai tare! - daca vei încerca sa i te impotrivesti.. E o Vointa de care nu cred ca se poate rupe cineva complet. Dar putem încerca, si suntem vinovati daca n-o facem macar o data. Dumnezeu asteapta. Asteapta sa vedem - daca nu vedem, ne arata -, asteapta sa întelegem - iar daca nu întelegem, ne explica -, si apoi asteapta, dar, din pacate asteapta de mult timp (mult prea mult timp). Nimeni nu ar putea astepta atât - de aceea este Dumnezeu.

Ce sentiment ciudat de plastic: ne înconjuram de materie, într-o încercare absolut stupida de a umple golul din noi. Dam nastere unei lumi iluzorii, în care ne place sa ne afundam - un fel de sanctuar al sufletului nostru, mult prea obosit pentru a ni se împotrivi. Suntem deplorabili! Nu avem nimic, dar avem pretentia de a crede ca totul se afla la picioarele noastre - cat de usor e sa te minti, sa te lasi furat de Val... E o întreaga arta. Arta de a nu mai fi, de a ne cufunda în material, în speranta ca macar el mai poate face din noi ceva. Si nu ne înselam... El abia ne asteapta, iar noi ne servim pe tava. De ce?
Mama spune ca Lumea e frumoasa. Care Lume? A ei? Nu stiu ce sa-i raspund... Daca îi spun ce cred, ce simt, stiu cu siguranta ca se va întrista, ca se va supara si poate chiar va izbucni. Nu vreau! Daca-i spun ceea ce vrea sa auda, s-ar putea sa nu ma creada, sau s-ar putea sa se culce linistita, traind cu iluzia unei fiinte care, în realitate, nu este asa cum ea o viseaza... Nici asta nu vreau! O iubesc! Deci îi spun Adevarul. Care Adevar? - al Meu, desigur: Lumea mea nu e frumoasa, Lumea mea nu cunoaste binele, Lumea mea e plina de razboi si ura! Desigur ca exista un loc frumos în lumea mea.. Dar eu nu vorbesc despre acea lume, ci despre Lume, în general, asa cum o percep eu. Cât despre Lumea ei.. Cred ca nu-mi spune chiar tot ceea ce crede, tot ceea ce simte.. Nu o condamn. E Lumea ei si poate face orice vrea cu ea. Dar nu mi-o poate impune, asta nu!

Ce vis ciudat... Atât de ciudat încat încerc sa-mi amintesc cum a început, desi l-am povestit astazi, si atunci stiam. Nu mai eram eu, nu mai era nimic. Iubitul meu murise; era acum cu cel mai bun prieten al lui, era departe. Eram singura. Nu-l vazusem murind. Nu întelegeam nimic. Eram la mine acasa, doar ca nu arata asa cum arata casa mea în realitate. Era tot aici, tot dincolo de usa... Dar era atât de rural. Urasc acel rural. Poate ca de accea era asa. Nu era casa Mea. Cineva murise, altcineva decat el... Nimeni nu suferea. Totul se transformase în monotonie, de parca toti cei de acolo traiau zilnic asa. Mama... mama era atât de calma si de calculata. Stia exact ce trebuie facut. Îi primea pe cei care veneau, ca si cum nimic nu ar fi fost acolo. Prezenta mea parea sa nu fie remarcata, dar stiam ca toti ma privesc. Nu aveam curajul sa ma uit în sicriu si totusi am facut-o: nu se distingea nimic; era o persoana carbonizata acolo. Pozitia ei era cea a vechilor mumii egiptene (în perioada predinastica, trupurile erau asezate în pozitie fetala iar mormintele erau facute pur si simplu în nisipurile fierbinti si uscate ale desertului). Dumnezeule, am distins o parte din craniu: murise urlând! Nu am mai putut sa stau acolo. Am iesit pe strada si am început sa ma plimb. Cine murise? Dumnezeule, cine murise?! Oamenii apareau si dispareau... Mi-am amintit de iubitul meu... Îl cautam.. Era altundeva. Dar nu era el în sicriu. O cautam pe mama lui.- Nu am curaj! - În cele din urma am sunat-o. Era senina. Era altfel. Ma simteam atât de aproape de ea. Am întrebat-o ce va face de acum înainte dar am uitat raspunsul ei. Am vrut sa merg la el acasa - Nu am curaj!
Eram din nou la mine în casa. Mi-am amintit! Cineva mi-a spus ca el a murit "de inima". Nu întelegeam... Am cautat-o pe mama si i-am spus ca l-am pierdut! Mi-a zis ca s-a terminat si ca trebuie sa-mi refac viata. Îmi amintesc atât de clar momentul, mama era atât de rece cu mine: atunci am cazut - în Tot si Totul a cazut în Mine - Nebunie! Ma zbateam în zadar; simteam cum ma umple ura si stiam ca nu mai am scapare. Ce lume seaca! El a avut dreptate: Viata are grija de tine numai atâta timp cat traiesti; apoi te uita ca si cum n-ai fi fost vreodata. Nu mai eram. O priveam pe mama si vedeam prin ea. Am auzit-o atât de limpede: "Trebuie sa te duci la piata acum!". "Bine", am raspuns. Atunci a sunat telefonul: Dumnezeule, era iubitul meu! - "Unde esti? Cum fac sa te gasesc? Vreau sa fiu cu tine! Vreau sa plec de aici! De ce m-ai lasat?" - îl vedeam: era teafar, era bine. Trebuia sa plec: puteam sa îl gasesc, dar nu stiam cum. Nu mi-a spus; trebuia sa înteleg singura. Ma linistisem; disparuse toata ura care pusese stapânire pe mine câteva clipe mai devreme; acum stiam ca nimic nu mai avea vreun scop, stiam ca totul avea sa fie bine. Stiam ca vom fi. El era deja. Trebuia sa fiu si eu. Am vrut sa-i mai privesc o data pe mama si pe tata, as fi vrut sa ma ierte. Unde era tata? Vorbea cu cineva probabil. "Pa, mama...". Am plecat la piata.
Treceam printre tarabe si-i vedeam pe oameni asa cum sunt ei în realitate. Nu mai era nimic. Nu-mi mai pasa de viata. Afara statea sa izbucneasca o furtuna. Cerul era cenusiu spre negru. Batea un vânt îngrozitor, dar nu-l simteam. Cautam ceva. Nu ma mai simteam pe mine.. Eram îmbracata într-o cârpa jupuita si murdara - ca si cum ar fi stat îngropata secole întregi în desertul Egiptului. Eram desculta. Paseam fara sa simt si nimeni nu ma mai vedea. Dar nu mai era nimeni pe strada. Ce ciudat: am ocolit piata si am ajuns acolo de unde plecasem. Acolo am gasit o biserica. Dar ce biserica ciudata: o cunosteam, o mai visasem de atâtea ori. Era în mine. A fost mereu acolo.. Oare cum am putut sa trec acum câteva clipe prin acel loc fara sa o vad? Pe treptele bisericii statea un baiat. L-am întrebat ceva dar el nu mi-a raspuns si atunci am vrut sa intru însa chiar în acea clipa, ca si cum mi-ar fi simtit prezenta, ca si cum m-ar fi asteptat de mult, un preot catolic a iesit din biserica mea ortodoxa. Era un preot foarte ciudat: a iesit fumând din biserica. Si nu stiu cum, dar stiam ca el si bea acolo. “Ce demon sfânt...”, mi-am zis. Iar ochii lui, atât de blânzi si de patrunzâtori, atât de nemilosi, de reci, ma priveau ca si cum ar fi stiut tot. Astepta... Dintr-odata mi-am dat seama. Pe el îl cautam si stiam si de ce îl cautam. “A sosit momentul!”, mi-a spus paznicul meu, “Stii ce vrei? Stii ce trebuie sa faci?”. Mi-era atât de frica. Nu am stiut ce sa-i raspund si atunci am încercat sa-l mint asa cum încerc de fiecare data sa ma mint pe mine atunci când ma tem: “Pot sa ma sinucid?”, l-am întrebat. M-a privit taios si mi-a spus ca nu acela este raspunsul si ca eu stiu ce trebuie sa fac. Am continuat: “Dar.. am voie sa ma sinucid?” - Cum as putea altfel sa ajung la iubitul meu? Nu trebuie mai întâi sa mor? – ma gândeam eu. Stiam ca mint. Nu vroiam sa mor. Stiam ce vreau, îmi cunosteam drumul, si atunci... pentru prima data am avut curaj: “Sa plec departe..?”, l-am întrebat sovaitor. “DA! Trebuie sa pleci foarte departe si trebuie sa pleci acum!”. Dar nu vroiam.. era atâta pace acolo, în timp ce în jurul meu, furtuna dezintegra universul. Dar atunci, preotul nu a mai spus nimic si pentru prima data, am înteles, am înteles singura.. Si, desi nu intrasem în biserica, stiam cum este înauntru, o mai vazusem, stiam din alte vise.. Atunci m-am trezit.

Ce viata ciudata! Ce viata cruda, incorecta! Nimic nu e cinstit! Si totusi se pare ca totul este exact asa cum trebuie sa fie, se pare ca nu poate fi altfel. Dar atunci, noi ce facem, daca vrem sa aducem pe cineva înapoi? Daca nu merita? De unde stim ca merita? Atâta suferinta. Poate ca noi o meritam... Nimic nu merita nimic...

Am înteles în sfârsit ce înseamna visul meu. Am senzatia ca nu am mai scris aici de secole desi e vorba doar de câteva luni, în care am fost nevoita sa dau examene pentru a ma putea integra, cu un real succes, în aceasta lume absolut superba. Am reusit sa fac exact ceea ce nu mi-am dorit. Am ratat Istoria si mi-am înselat sufletul si asteptarile. Cât de mult am putut sa gresesc! Dumnezeule, sunt la fel ca toti ceilalti. Mai rau, eu sunt vinovata de ceea ce am ales sa fiu tocmai pentru ca eu stiu. Eu trebuia sa fac altceva! Si totusi... Am ales calea cea usoara – o viata decenta, o casa maricica, o masina buna, si multe alte lucruri care fac viata “mai usoara” si care s-ar putea sa ma faca si pe mine mult mai usoara. Ce pacat! As fi putut sa fiu mai mult si am sa încerc în continuare sa fiu asa. Nu renunt eu atâta de usor. Nu pot sa o fac. Îmi sunt datoare mie si mai mult, îi sunt datoare lui. Noi doi am ales tare prost, superficial. Eh... macar am facut-o pe mama mândra. Ce realizare! (ironic vorbind). Si cu mine cum ramâne? Cu toate visele mele? Ar fi trebuit sa-mi dau seama cu mult timp în urma. Eu eram în sicriul din acel vis. Eu urlam la mine si-mi spuneam sa ma opresc. N-am stiut sa ascult si acum platesc! Toate refularile acelea, se vor întoarce împotriva mea. Inconstientul m-a prins din urma. Asa-mi trebuie.

Acum cateva zile am avut o revelatie. Am facut ceva ce amânasem de mult timp. Am ascultat Ulver, albumul Lyckantropen Themes. A fost extraordinar, hipnotic. Mi-a indus o stare bizara în urma careia am adormit si am reusit sa-mi vad pentru prima data inconstientul. Suna tare ciudat, suna de parca ar vorbi o persoana obsedata de paranormal, dar eu nu sunt asa. Eu am probleme si cu credinta în Dumnezeu asa ca ar fi tare ciudat sa am asemenea convingeri. În fine, nici eu nu stiu. Spuneam ca am avut o revelatie: îmi amintesc putin din ceea ce am vazut, în mare parte trecutul, cladirea scolii generale, curtea, bunicii, copilarie, lucruri irepetabile sau imposibile. Multe dintre ele dor în mare parte pentru ca sunt pierdute, nu le mai pot trai, nu mai sunt palpabile. Altele sunt temerile mele cele mai profunde, singuratatea mai ales. Mi-e tare firca de ceea ce sta ascuns în mine si asteapta sa mi se arate. Normal, doar eu am trimis acolo toate problemele pe care nu le-am putut înfrunta din lipsa de profunzime si din prostie. Am facut multe greseli pe care sper sa le pot îndrepta. Voi începe prin a citi carti. A sosit momentul lor.

egophobia.ro	Gazduire gratuita - uv.ro	Forum
vizitatori; actualizat : 01.02.2006